EMINESCU - MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE Motto: „Crist a învins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Ştefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evangheliei ei.”(Mihai Eminescu) Initiativa scriitoarei Ligya Diaconescu de edita o antologie dedicata Poetului National si Nepereche se înscrie în acele initiative care ramân borne ce consfintesc, pentru vecie, granita Patriei Limbii Române. Când se cerceteaza cu acribie opera unui poet ca Eminescu se cauta întelesuri, sensuri, forme, ambiante, se încearca de fapt parafe alaturi de cel ce semnase simplu dar dramatic la viata sa, creatorul. În situatia noastra actuala când poetul este analizat cu admiratie, ori cu îndoiala, ajungându-se pâna la denigrare, ma duce cu gândul la ce spunea autorul „Sarmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?” Aprecierea, respectul, adoratia, admiratia sau contrarele lor cauta cu ustensile pe masura celui ce începe arheologia poetica eminesciana. Superlativul ar fi atins în conditiile, si numai atunci, când cel ce studiaza si analizeaza vestigiile scoase la suprafata are mai mult decât ochiul atent, este de buna credinta, decât stiinta unei astfel de arheologii, când însasi cercetatorul re-creeaza. Caci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despartit de viata sa si mediul social-politic în care si-a desfasurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se recreeaza un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste conditii sa ni-l amintim prin ce a lasat în urma sa, inclusiv si prin marturiile contempo-ranilor sai. În lumea încarcata de simboluri ale antichitatii helene, Luceafarul simboliza calauza calatorilor spre lacasurile zeilor.În cautarea Luceafarului poetul îsi strabate în felul sau viata.Ceea ce ne dezvaluie noua este prin forta sa de a stapâni Pegasul la modul sublime, de a sti sa-l faca sa poposeasca, pentru contemplatia a ceea ce zareste, sau dimpotriva, de a-l îndemna sa galopeze napraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îsi realizeaza Eminescu partea sa de magie. Catalina visa la Luceafar: „Lânga fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al carui fond de idei se bazeaza pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu si lumea marginita. Coborârea la realitatea pamânteana se face sincopat, de la înaltimea Geniului la la iubirea pamânteana dintre Catalin si Catalina. Şi daca, magic, Eminescu creeaza o magie tainica si locuri pe masura, ele au trasaturile realului care îl înconjoara si pe care îl strabate. Nu se întâmpla sa avem feerice nopti. Ele exista în realitate, Eminescu le transfera doar din epoca sa în Arta: „Noaptea potolit si vânat arde focul în camin;/ Dintr-un colt pe-o sofa rosa eu în fata lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsa-n casa… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea). Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cand se evoca precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin si sufar/ Lânga lacul cel albastru/ Încarcat cu flori de nufar.”(Lacul). Poezia eminesciana este, înainte de toate, un climat al Spiritului si apoi un climat al Cuvântului, al Inteligentei si Visarii, prin Cuvânt. Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botosani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbraveni, jud. Botosani, în 1902, a aparitiei cartii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galati, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefata de A.D. Xenopol, urmata de manifestari culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului National în aproape toate orasele mari din tara. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie si 15 iunie comunitatile localitatilor noastre îl comemoreaza, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de doua ori pe an la statuile lui nu sunt o forma de piosenie fata de o personalitate ce merita sa o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest rastimp a devenit în memoria noastra culturala un brand. Atât prin geniala sa opera dar si prin destinul sau martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar daca, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problema, afirm si eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine ca avem o problema Eminescu”. Acesta sa fie motivul ca Eminescu a devenit Poet National pe baza emotionala? Ma gândesc ca la un românism cu o recunoscuta bascalie a desconsiderarii de sine, Eminescu poate sa capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultura”. Sunt destule încercari de deconstructie a mitului eminescian, însa nu a fost gasit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu sa-l impuna pe Mircea Cartarescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a ramas „o forma fara fond.” Vor mai fi multe încercari de demolare a statuii lui Eminescu, însa opera lui este si va ramâne un spatiu al ritmului. Este o respiratie creatoare prin limba româna.Iar literatura noastra expira si inspira prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu si opera lui ca aspiratie catre Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existentei umane, de a integra cât mai perfect cu putinta ritmul lor esential într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevar a generalului. Literatura Româna a avut mare noroc cu acest poet nascut la Ipotesti. Ritmul celui ce creeaza ramâne în opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul si unicul mod de a exprima gândul, numai atunci exista poezie. Orice opera de arta nu este decât un singur si acelasi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofica a operei eminesciene consta în efortul sau de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi astfel, oricât ar parea, Eminescu nu poate sa fie abstras din timpul sau si din spatiul sau. Judecata operelor sale trebuie facuta în acest context. Valoarea operei eminesciene nu consta atât în ce si cât a putut sa cuprinda în sine din absolute, ci în tensiunea spirituala cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa launtrica. Pentru ca tensiunea spirituala naste întrebari, iar acestea vis-a-vis de existenta sunt hrana necesara cunoasterii. Opera eminesciana este o împlinire pentru el si pentru Literatura Româna si este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioara. În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul si viitorul este implicat, ca opera eminesciana sa apartina ea însasi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular în literatura noastra. Originalitatea operei eminesciene consta într-o stiinta a mijloacelor artistice si o constiinta creatoare. De aici provine tot zbuciumul sau, toata lupta sa pentru largirea marginilor cunoasterii, toata acea rasucire centralizata a eului sau, lansând în Univers frânturi de creatie si existenta. Este zbuciumul profund pe care îl destainuia Eminescu: „În orice om o lume îsi face încercarea/ Batrânul demiurgos se opreste-n van;/ În orice minte lumea îsi pune întrebarea/ Din nou:de unde vine si unde merge floarea/ Dorintelor obscure sadite în noian” (Împarat si Proletar) Existenta eminesciana este o existenta întru Poezie. Dar sa nu uitam ca Poetul a fost si un jurnalist de exceptie. A abordat ,în articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce framânta sociatatea româneasca în timpul sau. A publicat articole filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apararea Bisericii Ortodoxe Române. Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a fost un crestin authentic, ceea ce rezulta din viata, ca si din opera sa. Poeziile, proza si publicistica sa sunt o marturie în acest sens. Se poate însa vorbi si despre relatia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie ma refer la stiinta teologiei, adica la un interes pe care l-ar fi aratat Eminescu cercetarilor teologice. La acest capitol opera lui literara nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie marturii aproape neasteptate manuscrisele constând din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate si comentate, altele înca necunoscute”. (EMINESCU-Ortodoxia, Editura EIKON, 2003). În 1871, în august, a fost organizata Marea Sarbatoare de la Putna, la care a participat si Eminescu împreuna cu Slavici si unde Xenopol a tinut o importanta cuvântare. Aceasta serbare era prilejuita cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Manastirii de catre Ştefan. Serbarea trebuia sa se tina în 1870 dar din cauza razboiului franco-german a fost amânata cu un an. Scrisoarea catre D. Bratianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoasterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufleteasca si intelectuala. În perioada organizarii serbarii de la Putna Ion Slavici îi spunea ca multi se vor pune de-a curmezisul actiunii. Însa Eminescu îi raspundea: „Da fara mila în ei!” Cu aceasta ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, ca Ştefan aparatorul Moldovei si al crestinatati este un sfânt al Bisericii noastre stramosesti. Prin noiembrie în acelasi an un ziarist anonim scrie în publicatia liberala Democratul, atacându-l pe Poet, spunând ca „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sarbatorilor de la monastirea Putna acest domn a îndraznit sa-l numeasca sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a taiat capete.” Dupa atâtia ani, care dintre cei doi, Eminescu si ziaristul de la Democratul, si-a exprimat nebunia? Dupa cum se vede Mihai Eminescu, în aceasta situatie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare si Sfânt a fost canonizat de catre Biserica Ortodoxa Româna. Sunt sigur ca propunerea noastra ca Eminescu sa fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptata de Biserica Ortodoxa. Prin opera si viata sa Eminescu a avut, totusi, o „…rasplata jertfei sale: cunoasterea. Acum el va afla ca îngerul - simbol al desavârsirii, al puritatii - nu este în iubita, ci tot în el; ca el nu avea nevoie sa se înalte prin ea, ci ea, fiinta de lut, ar fi trebuit sa nazuiasca spre culmile spiritului pe care-l stapânea el”. (Zoe Dumitrescu-Busulenga) Sistemul gândirii poetice disimuleaza realitatea, câta vreme gândirea poetizanta numeste o realitate. Memoria eminesciana se alatura Marelui Cor ce intoneaza Imnul dedicat Marii Uniri, actiune politica visata de Eminescu într-o scrisoare catre Iosif Vulcan din Oradea, când a primit primi bani pentru colaborarea la revista “Familia”. Opera lui Eminescu este o chemare lansata, o invitatie disimulata, o invitatie disimulata, spre Întrebare, spre neliniste. Raspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului da impresia pentru poet de a fi deja un stapân virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se împlineste astfel.Opera poetica si publicistica eminesciana trezeste latente spirituale. Ea se identifica uneori cu speranta, caci speranta este si ea o tensiune spirituala spre viitor. Opera lui Eminescu este o reasezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia moderna.El este propria sa poezie. Caci el este, vesnic, Poetul.