Romanul “Idiotul”, este o explorare adâncă și perturbatoare a spiritului uman. Personajul principal, Prințul Lev Nikolaievici Mîșkin, în vârstă de 26 de ani, care se întoarce în Rusia după ce și-a petrecut aproape toată viața într-un sanatoriu din Elveția pentru a se trata de epilepsie , denumită în popor idioțenie. Este o încarnare a bunătății absolute, a inocenței pure și, din acest motiv, este adesea perceput ca un „idiot” într-o societate care nu îi înțelege valorile.. Frumusețea acestui roman se regăsește în acel contrast dramatic între inocența lui Myshkin și corupția și cinismul lumii în care este forțat să navigheze. Prințul, deși pare adesea slab și neajutorat în fața răutății care îl înconjoară, este, într-un anumit sens, personajul cel mai puternic. El rămâne neclintit în bunătatea sa, în pofida tuturor provocărilor și a umilințelor la care este supus. Complexitatea relațiilor dintre personaje este copleșitoare, astfel încât fiecare întâlnire pare să aibă o semnificație profundă și o urmă durabilă. Natura tumultoasă a relației dintre Prințul Myshkin și cele două personaje feminine principale, Nastasya Filippovna și Aglaia Ivanovna, este exemplul perfect al acestui lucru. ,,Mereu rănile se vindecă cu iubire şi iertare.” Myshkin și Rogojin două personaje care, la o simplă privire superficială, par să fie diametral opuse, dar care, la un nivel mai profund, sunt simboluri care trăiesc: unul reprezintă bunătatea și naivitatea, celălalt reprezintă patima și obsesia. Myshkin este un personaj iluminat, aproape angelic, în timp ce Rogojin este dominat de întuneric, un personaj capabil de un rău profund. Ei sunt antagoniști (în greacă antagonistes – “oponent, competitor, inamic, rival”) , ei se conturează și se definesc unul pe celălalt prin contrast Relația dintre Myshkin și Rogojin este nu doar o relație între două personaje, este o metaforă a vieții însăși.. Finalul tragic al romanului este un testament al fragilității umane. Prințul Myshkin, cu toată bunătatea și inocența sa, nu reușește să schimbe lumea care îl înconjoară și, în cele din urmă, evadează în propria minte. În mod ironic, chiar şi sfârşitul celor doi se completează.